barbati-fustangii

Nu stiu daca o sa imi raspunzi, cred ca e prea… banal cazul meu, dar oricum am nevoie de cineva sa imi zica care e problema, sa imi deschida ochii.

Dupa o relatie de un an si trei luni, nu mai e barbatul de care m-am indragostit. Inteleg ca primele luni sunt cele mai frumoase, cu euforia aceea si restul, dar acum nu mai e dragastos, nu ma mai alinta deloc, ne vedem mai rar; mai rar si cu telefoanele si cu mesajele.

Ne certam din prostii, gen el se uita la tv si eu ma oftic ca stau langa el ignorata total, apoi cand ne certam pe tema asta, zice ca ma port ca si cum suntem casatoriti de 20 de ani si nu poate sa se uite la tv din cauza mea. Are dreptate? Sufar de atentie sau ceva?

Dupa fiecare cearta, ar fi in stare sa nu vorbeasca cu mine doua zile, doar pentru ca nu are chef de cearta, iar eu din nou ma oftic ca nu ma impaca.

Am eu ceva? Il critic prea mult? Trebuie sa il las mai liber?

Desi mai liber de atat, deja devenim amici. Dupa fiecare cearta, a urmat o impacare, deci la capitolul sex stam bine. Sunt sigura ca nu are pe altcineva sau ceva de genul, dar nu e timpul pierdut. S-a plictisit?

Cu cat strigi mai tare „acorda-mi atentie!”, cu atat te va ignora mai mult. Pana si solicitarea ta se va transforma intr-un zgomot de fond, iar pe astea stim cu totii ca nu le mai asculta nimeni. Nu spun ca il critici degeaba, doar ca o faci total ineficient. Stiti care e intr-un fel marea noastra problema?

Faptul ca vorbim prea mult si facem prea putin. Ignora-l o vreme. Cand da drumul la televizor pe eurosport, anunta-l ca iesi in oras. Nu-ti mai face programul cu el in centrul preocuparilor tale. Nu te arata nici iritata. Nici nu-l anunta pe un ton razbunator, agresiv noua ta agenda. Fa-o ca si cum ar fi lucrul cel mai normal din lume.

Daca lui ii pasa de relatia voastra, dupa o perioada, va incepe sa puna si sa isi puna intrebari. Va dori sa afle unde mergi, va dori sa va insoteasca. Ideea este sa-l faci pe el sa vrea sa faceti lucruri impreuna, nu sa smulgi de la el „favoruri”. Iar daca nu se intampla asa, e momentul sa-ti reevaluezi pozitia fata de el si de aceasta relatie.

Salutari!
Nu vreau sa intru in foarte multe detalii, doar sa te intreb cateva lucuri si apelez la tine pentru ca prietenii nu pot fi impartiali si atunci as vrea parerea unui expert care nu poate fi subiectiv.

Crezi ca se poate sa ai incredere intr-un barbat cu un istoric destul de bogat in relatii? Un barbat care a reusit sa aiba si o relatie serioasa, dar in care a inselat si, pe langa asta, multe „relatii” de-o seara, doua. Exista posibilitatea sa se cuminteasca un astfel de barbat? Am vreo sansa sa-mi dau seama, in afara de spusele lui? (sustine ca toate astea au incetat acum si ca-si doreste o casnicie, sa se stabileasca la casa lui, etc). Precizez ca eu sunt prezentul si nu fac parte (inca) din acel istoric…

Imi trebuie vreo forta supranaturala sa reusesc sa am incredere in el?

Am vazut lei transformati in mielusei. Si am vazut si miei deveniti, peste noapte, lupi de stepa. Deci, metamorfoza este posibila in ambele sensuri. Depinde de tine, depinde de el. Ce te-as sfatui insa este ca lesa pe care intentionezi sa i-o pui sa nu fie prea vizibila.

Fa-o discret. Nu-i da senzatia ca, dupa ce-a colindat „lumea”, urmeaza sa fie inchis intr-o cusca de 2 pe 3. Nu te astepta ca, dintr-un don juan, sa devina genul care-ti face seara masaj la talpi si care duce gunoiul din proprie intiativa. Nici sa inceapa sa colinde magazinele cu articole de copii. Asadar, rabdare, nu te grabi, nu forta lucrurile.

Si, evident, nu ai cum sa-ti dai seama. Din pacate, astfel de schimbari intervin in timp si nimic nu ne sugereaza ca s-ar fi instalat deja. Ca in orice relatie, e un risc pe care ti-l asumi. Vezi si partea pozitiva: macar stii de la inceput cu cine ai de-a face si spre bratele lui te indrepti.

Daca stau sa ma gandesc bine, au trecut 2 ani si vreo 7 luni de atunci. Ba nu, chiar 2 ani si 8 luni de cand m-am indragostit de S. Aveam 17 ani. Nu „prima iubire”, dar prima relatie. Care m-a facut sa-mi dau seama ca in trecut au fost doar „crush-uri”. Ne chemam prietenii comuni in oras sau la diferite evenimente doar ca sa ne vedem. Imbratisari, sarutul pe frunte, mersul de mana pe srada, veritabilele „inside jokes”. Pana cand totul a devenit oficial. Si magic… si scurt.

Recunosc, nu stiam cum sa ma port. Am gresit mult, mai ales din cauza orgoliului, a mandriei. Nu mergea. Nici azi nu-mi dau seama de ce imi era asa greu sa-l chem in oras. Numai noi doi. Niciodata nu am iesit doar noi.

Cu toate discutiile noastre serioase (care aveau loc numai pe net – el era ori timid, ori mai degraba las, eu stiu sigur ca am fost lasa) treptat ne-am indepartat, si cu cat imi dadeam seama ca tin tot mai mult la el, cu atat lasam distanta sa creasca. O luna si inca ceva a durat totul. El „nu era pregatit”.

De la inceput stiam si, chiar inainte sa ma apropii de el, mi-am zis „eu cu un tip ca asta nu o sa ies”. De ce? Pentru ca, desi e cu doar cateva luni mai mic decat mine, pana la momentul respectiv, traise deja „marea dragoste”, erau favoritii liceului, toata lumea ii simpatiza, toti s-au mirat cand s-au despartit. E drept, ea a fost cea care si-a batut joc de el, in repetate randuri, iar el intr-un final s-a saturat, cu toate insistentele ei cu tot. Stiam de povestea lor, si de aceea mi-am zis ca nu m-as incurca niciodata cu o asemenea situatie.

Dupa doua luni am avut ocazia sa ne cunoastem mai bine si… de aici nu a mai fost alegerea mea. A fost, pur si simplu, prea greu de oprit sentimentul ala, care a pornit din atentia lui catre mine. Acea luna de dinaintea relatiei a fost cea mai fericita perioada din viata mea. Si zic asta fara sa ma gandesc de doua ori.

L-am acuzat ca m-a folosit ca sa treaca peste fosta, am aruncat toata vina esecului nostru asupra lui, iar el nu a facut decat sa-si ceara irtare, umil. Nici prin cap nu i-a trecut ca mi-ar fi putut spune ca si eu am gresit…

La scurt timp era cu alta, nu pot descrie ce am simtit in acea perioada. Acum, cand privesc in trecut si incerc sa-mi amintesc zilele alea, mai intai imi vine in minte… negru. Totul era negru. Atunci am invatat sa joc teatru. Colegii care ma vedeau la ore stiau, dar cand il intalneam pe el eram tot timpul vesela. Aveam grija ca, atunci cand eram in aria lui vizuala, sa rad. Si radeam…

A fost primul baiat care m-a sarutat, dar dupa el au urmat multi altii. A urmat prima relatie oficiala de dupa S. Dupa o luna, m-am despartit de celalalt (il si inselasem cu S). Apoi incepuse sa imi placa prietenul cel mai bun al lui S. Nu era la fel… ne apropiasem foarte mult povestindu-ne problemele pana cand a intervenit atractia fizica. Si am deschis ochii ca sa-mi dau seama intr-un final cat de bine arata, de fapt!

A fost un fel de revelatie… in sfarsit reaparusera fluturasii! Dar in completa necunostinta de cauza, S. a revenit in viata mea, a dat totul peste cap… incepuse sa se poarte cam ca atunci, de mult, cand ma indragostisem de el. Am fost o saptamana impreuna, dar ne-am despartit in cel mai oribil mod cu putinta. Niciodata nu am simtit atata furie, tradare si durere amestecate. Si stiu ca niciodata nu voi mai simti. Si l-am pierdut pe celalalt pentru totdeauna.

Cu timpul, as fi trecut peste ce s-a intamplat cand ne-am despartit prima oara, l-as fi iertat… lucruri din alea se intampla. Dar pentru ce s-a intamplat a doua oara nu-l voi putea ierta. M-a ranit atat de tare incat nici atunci cand era pe moarte nu am putut reactiona in vre-un fel (dupa ce s-a vindecat, mi-a reprosat… dar ce folos?).

Am cunoscut multi baieti, si cel care mi se parea „cel mai tare” (adica frumos, destept, interesant), genul hard to get, era alesul. Si nu imi era deloc greu sa-i cuceresc. Dar toate relatiile s-au terminat dupa o luna si ceva. Pentru ca asa voiam eu. Reactia prietenelor mele era intotdeauna aceeasi „Cum sa-i dai papucii?!?! Tu nu vezi cat de bun e?!”. Si ce daca? Ma atasam de ei, dar la un moment dat imi dadeam seama ca nu e destul, ca nu voi putea simti nimic atat de intens alaturi de ei.

Bineinteles, intre timp s-au mai petrecut nenumarate episoade intre mine si S. Evident, „doar de distractie”. La un moment dat, lucrurile iar devenisera ca la inceput, era foarte atent si dragut cu mine si era gata sa fim iar impreuna, dar mi-a fost atat de frica incat am fugit eu de data asta.

Apoi, cand aveam eu prieten, cand era el in vreo relatie. Uneori, cand eram in acelasi loc, se mai intamplau „chestii” intre noi (nu, nu ma culcam cu el and I never actually did). Diferenta dintre noi e ca el tot timpul e parasit, iar eu tot timpul parasesc.

El sufera dupa fiecare, eu sufar numai din cauza lui. Mi-a luat doi ani si vreo cateva luni sa-mi dau seama de asta… de fapt, sa pot accepta asta. Sa pot accepta ca eu nu am insemnat niciodata ce inseamna el pentru mine si ca, desi la inceput i-a pasat de mine, asta nu a durat prea mult.

Mi-am lasat cateva luni sa ma resemnez, apoi am inceput o alta relatie. Baiatul asta e tot ce mi-as putea dori: inteligent si destept in acelasi timp, simpatic, cu maniere, nu ne plictisim impreuna, avem ce discuta, mai ales ca suntem in acelasi domeniu. Ba mai mult, professionally speaking, pot invata de la el, si el de la mine. Si cel mai important, are atitudine si respect de sine, dar ma respecta si pe mine.

Asta ma da gata la un tip. E distanta la mijloc si o diferenta de varsta care ne va indeparta peste doi ani. Dar sunt foarte constienta ca asta nu e o piedica reala, insa eu fac sa fie asa. Am impus deja un „deadline”. El nu e de acord, dar eu gasesc argumente peste argumente… Dupa atata timp, am avut sansa sa am o relatie in adevaratul sens al cuvantului. Si deja ii dau cu piciorul.

Stiu ca de la S. nu mai vreau nimic, nu as mai putea avea aceleasi sentimente pentru el, am crescut amandoi, si s-au intamplat prea multe intre noi ca sa-l mai iert. Si totusi, simt ca ceva e mort pe undeva.

Iata ca m-a ranit atat de tare incat nici el nu ma mai poate vindeca. Dar nici altcineva. Din toata povestea asta, am ramas cu skill-ul de a juca teatru. Intotdeauna vesela, energica, prietenoasa. Dar, daca m-as privi din exterior, nu m-as recunoaste, pentru nu sunt niciodata „in the room”.

Da, stiu… am nevoie de timp. Dar au trecut 5 luni de cand am pus punct, ca sa nu mai zic de cei doi ani cat am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea… si stii cum e: sunt tanara, nerabdatoare si dornica sa simt cu adevarat. Stiu ca probabil se va intampla odata si-odata… dar cand? „Just have a little patience” zice un cantecel.

Mda! usor de zis. Si nu, nu ma intelege gresit, nu caut neaparat o relatie, o pasiune arzatoare, etc. Caut putina liniste. Bine, recunosc, ceva mai multa liniste. Am ajuns la 20 de ani sa ma simt extenuata emotional, sa simt ca nu mai am nimic de oferit si singurul meu vis sa fie o vacanta de cel putin o luna in care sa ma izolez de toti cunoscutii, sa am o plaja si marea in fata si atat… undeva departe, departe de tot. Si nici asta nu e posibil!

Macar m-am descarcat cuiva obiectiv. Prietenilor… nici nu are rost sa ma plang lor (iarasi), m-am saturat de consolari si solutii naive. Drept sa-ti spun, nici nu stiu ce-mi veni sa povestesc „the story of my life-part one, the lame side” fiind constienta ca nu-mi poti da o reteta. Doar ca devenise coplesitor sa tin totul in mine. Si cred ca aveam nevoie de o incursiune in trecut ca sa-mi vad linistita de preocuparile prezente. Adica unde, cum, cand si cu ce bani sa plec? :))

Am sa-ti spun ceva si nu stiu cat de bine iti va pica: exista relatii, oricat de scurte, (caci, sincera sa fiu, nu pareti prea longevivi, tu si S.), oricat de infantile, care lasa niste samburi extrem de adanci in noi. Partea buna “ si rea totodata “ e ca mai intotdeauna ramane loc si de altii.

De alti samburi. Nu inteleg eu exact de la ce vi s-a tras boala cea lunga, nu dai prea multe detalii concrete desi mi-ai trimis unul dintre cele mai intinse mailuri de cand activez pe acest site. Inteleg ca ati trecut prin situatii limita, insa nu-mi este foarte clara natura lor.

Nu am sa-ti spun nici ca toate trec, nici ca vei rade de tine la 30 de ani pentru simplul motiv ca am vazut destul cazuri cand nu s-a intamplat asta, cand fete ajunse la 28 de ani filtrau totul printr-o sita pe care o capatasera la 15 ani.

Am sa-ti spun insa ca potentialul de a ne macina si a ne consuma din cauze sentimentale este “ teoretic, vorbind “ infinit. Asa ca nu-ti ramane nici consolarea de a sti ca ai trecut prin toate, ca ceva mai intens nu are cum sa ti se intample.

Nici nu ai idee cate te mai pot tulbura. Numai ca, iarasi, in acest domeniu, suntem oarecum pasive: trebuie doar sa apara un stimul care sa apese butoanele corecte. In cazul tau, nu s-a intamplat pur si simplu sa apara. Nici cu prietenul lui S, nici cu cel de acum. Altfel, nu ai mai fi considerat ca diferenta de varsta e un impediment. Astea sunt scuze rationale pe care incerci sa le aplici intr-un domeniu profund irational.

Iar linistea are darul de a se instala pe nesimtite, furis. Nu vine niciodata atunci cand o chemi si o invoci tu.

Si totusi, cinci luni nu e prea mult…

Daca esti studenta, iti sugerez Work&Travel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.